Soarecele B si alte povestiri

Acum, fără îndoială, autorul ar dori ca aceste drolatice povestiri să fie citite în contextul deceniului în care au fost scrise, în care, mai ales, au fost pățite. Nu e deloc ușor, cea mai mare parte a prozei, teatrului și poeziei din acea vreme a fost dată uitării, abia câteva opere reușind să supraviețuiască necruțătorului ciur și dârmon care este («Postume, Postume…») ireparabilul timp. Dar dacă o reconstituire a timpului Sibiu-Cluj nu este deocamdată posibilă, atunci să mi se permită a invita cititorii mei la un joc al copilăriei: pe o foaie albă, sute de puncte, numerotate.

Regula jocului cere ca, atent, cu un plaivas în mână, să unim punctele ce poartă numere identice sau logic consecutive. Curând, din neantul nimicului, din firmamentul neutru al hârtiei, va apărea surpriza jocului: o pasăre, o casă, o fiară ascunsă. În cazul acestui volum, aproape biografic, silueta pe care autorul speră să o poată developa în inima cititorului este mai puțin a unui portret al scriitorului în tinerețe și, mai ales, conturul de porțelan fragil al unei lucidități și al unui humor specific transilvan, dar și tară heraldică a acelei generații, pe care, nu fără tristețe, continuăm să o numim a Cercului Literar de la Sibiu. (Ion D. Sîrbu)

Fiu de miner din Valea Jiului, plătind cu mulți ani de pușcărie și cu nenumărate alte persecuții revolta sa împotriva statului proletar, Ion D. Sîrbu a exaltat cu perseverență și disperare, în prozele sale, intelectualitatea, ca singura valoare căreia i s-a părut că merită să i se dedice și al cărei martir a fost. Literatura sa, înainte de a se constitui pe bază de observație, se întemeiază pe gândire, o gândire atât de autentică (valabilă în sine și pentru sine, și nu servind alte îndemnuri), încât nu ține neapărat să fie originală. În calitatea lui de artist, el este nu numai un martir, ci înainte de orice un clovn, un histrion al gândirii, gândire totuși amară, tragică. Dacă destinul scriitorului Ion D. Sîrbu este absolut intelectual, vocația sa literară este satirică și de aceea, în tot ce are mai bun, scrisul său înseamnă despărțire de lume, refuz de a o accepta, de a i se supune, de a colabora sincer cu ea.
Scriitorul Sîrbu se apleacă asupra lumii dintr-un unghi filosofic, mai bine zis antropologic, fiindcă interesele omului nu lipsesc nicio clipă din centrul ei. Humorul său e cu deosebire dureros, îmbrățișând lumea nu cu brațele sufletului, ci cu cleștele inteligenței, humorul unui ins veșnic pornit să problematizeze, să scurme ca o cârtiță blindată fundamentele acestei lumi. Comicul său este vizionar, de natură mai mult teoretică decât practică, deși se concentrează totdeauna în figuri, care însă își depășesc starea civilă prin sporul viziunii înseși ce le determină. Așa cum o vede Sîrbu, lumea povestirilor lui satirice constituie un produs artificial, al utopiei și constrângerii, cu pretenția de a se substitui nu numai libertății, dar și naturii. (I. Negoițescu)