Eu care nu am cunoscut niciodată un bărbat
Sunt destul de fericite cazurile în care mă apuc de o carte fără nici o așteptare de la ea, necitind nici coperta a patra măcar, așa cum am făcut-o cu puține cărți de-a lungul timpului. Sau așa am mai pățit-o cu Katherine Mansfield (am ales-o pentru traducătoare, vezi aici), pe care mi-am amintit-o de mai multe ori pe parcursul citirii acestui roman postapocaliptic de Jacqueline Harpman și pe care o voi mai aminti tot aici.
Totodată, lectura acestui roman, despre care scriu aici, – „Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat” – a coincis cu apariția unui videoclip nou pe pagina unui filolog (al lumii, mai degrabă, la mulțimea de limbi pe care le vorbește și țărilor pe care le frecventează, decât simpla mențiune ruso-armean), Armen Zakharyan, «10 cărți scrise de femei despre om și omenire». Videoclipul este un răspuns la învinuirile de „sexism filologic” (puah!), după ce în interviul oferit jurnalistului rus Yury Dud, Armen a dat o listă de 10 cărți pe care să le citească extratereștrii dacă ar veni pe pământ, cărți a căror autori erau, întâmplător sau nu, bărbați. În acea nouă listă au fost menționate și 3 autoare dragi mie: aceeași Katherine Mansfield, Wisława Szymborska și Virginia Woolf.
Nu aș fi făcut această paralelă dacă nu ar fi fost cazul să adăugăm cartea lui Jacqueline Harpman la lista lui Armen, ca un exemplu de comportament uman în cele mai inumane condiții, străine, de altfel, omenirii și poate doar într-un spațiu alternativ, extraterestru, posibil (așa cum bănuiau și femeile din acest roman) oriunde, numai nu pe Pământ.
Scena în care se petrece prima parte a romanului e cutremurătoare și sufocantă, enervantă și tristă. 40 de femei izolate într-o cușcă, păzită de gardieni care le supraveghează cu bicele, nevorbindu-le nici un cuvânt, fără să le spună, kafkian, motivul pentru care au fost întemnițate, cu un trecut la fel de incert precum le era și prezentul, din motiv că ar fi fost drogate când le-au adus aici, își dădeau cu părerea femeile. Scopul pentru care erau supravegheate era să nu le permită nici un contact fizic, să nu se omoare între ele sau pe ele însele. Li se dădea mâncare cât să nu ducă foame, dar și în măsura în care femeile grase slăbise și se păstrau cu monotonie în viață.
Între aceste femei era și una foarte tânără, numită „micuța”, neavând un alt nume și un trecut și mai incert, întrucât avea, cu aproximație, vreo 8 ani când s-au trezit la realitățile pe care le-au trăit în continuare. „Vlăstarul steril al unei rase despre care nu știu nimic, nici măcar dacă a dispărut.”(147) cum se autoproclamă ea mai târziu și, după cum se va constata mai târziu, „singura dintre… [ele] care aparține acestui ținut. (159)
Această „tabula rasa” a fetei îi permitea să dea dovadă de o privire mai clară asupra realității (pentru celelalte femei: absurdului) situației în care se aflau, de aceea ea dădea dovadă de o curiozitate necunoscută celorlalte femei, ea dădea întrebări, să învețe lucrurile prin mijloacele pe care le avea la îndemână și cu ajutorul femeilor, care își aminteau vag, deși ezitau să o facă, viața „de înainte”. Micuța nu avea o viață de înainte. Din puținul pe care îl aflase ea a început să construiască ceea ce, în fapt, i-a constituit ființa omenească (ceea ce îi reprezintă pe oameni în mod special) care nu avea un trecut, nu știa în ce prezent se află și cum să-l înțeleagă și ce viitor o așteaptă; ea a cunoscut și a explorat poveștile:
„Era foarte greu, căci eram deopotrivă inventatoarea poveștii, naratoarea și ascultătoarea care aștepta să fie uimită.” (18)
Uimit are să fie și orice cititor al acestei cărți. Le spuneam și altor prieteni și colegi de librărie în zilele în care o citeam că, în general, nu se întâmplă mare lucru în carte, însă cartea m-a surprins de-a lungul ei cu această statornicie frustrantă a poveștii. Pe tot parcursul romanului așteptam ca lucrurile să ia o întorsătură pozitivă, să cunoască, la urma urmei, și fata asta… bărbatul, să cunoască viața, să cunoască lumea din care știa doar frânturi din cele povestite de femei. Să se întâmple o răsturnare a poveștii, dar într-un stil mai hollywoodian, cu final fericit, cu o scară treptată spre lumină. Însă ea tot rămânea, enervant, cu poveștile pe care și le imagina:
„În poveștile mele se întâmplă totdeauna ceva: în viața mea nu avea să se întâmple nimic. Mi-am dat seama că […]secretele dragostei nu mă privesc. […] Bănuiam că bărbații sunt altfel alcătuiți decât femeile : dar, din moment ce nu aveam să mă apropii niciodată de un bărbat, ce importanță avea această diferență? Doar fetele din altă poveste trebuie să fie pregătite pentru noaptea nunții, mi-am zis. (44)
Necunoscând nici o alta realitatea decât compania tot mai sălbăticită a acestor 39 de femei – care erau ținute în viață trupește, însă ale căror suflet era să cedeze de la un moment încolo, de-a lungul anilor, ale căror șir îl puteau ține doar vag; „Mi-am dat seama totodată că sunt sigură că e pe moarte. Așa, în picioare, fără să fie bolnavă? Nu corpul ceda, ci sufletul…”(166)
Ea nu știa nici măcar ce-i singurătatea, pe care avea să o descopere, micuța de ea, într-un moment mult mai târziu:
„M-am înfiorat. Dar am înțeles repede: eram pentru prima dată singură, nu mă vedeau și nu le vedeam nici eu pe ele. Eram profund tulburată. Am rămas în picioare, năucă, meditând la situația în care mă aflam. Descopeream singurătatea fizică, atât de banală pentru restul omenirii, dar pe care eu nu o cunoscuserăm încă.
I-am dat de gust numaidecât.” (94)
O altă tangență cu realitatea reală pe care o trăim noi, este un fundal de război care se presupune că ar fi existat și în povestea cărții înainte de beciul cu gardieni și cușcă. Și tot o sirenă de război ar fi pricinuit schimbarea ambientului romanului, dar nu și cruzimea traiului pentru aceste femei. Astfel femeile au fost, printr-o norocoasă împletire de evenimente eliberate dintr-o cușcă în marea cușcă a vieții pentru care nu erau gata:
„Își doriseră toată viața ceva [înțelegând prin toată viața, pe semne că, viața din cușcă] dar nu recunoșteau, în ce li se oferise, ceea ce așteptaseră. Poate că, dacă viața ta de zi cu zi a fost inteligibilă, nu te mai înveți niciodată cu ciudățenia, e soiul de lucru pe care eu, care n-am cunoscut decât absurditatea, nu pot decât să-l presupun.” (81)
Și aici, în libertatea din care dispăruseră și fostii gardieni și orice alte urme de lume și viață pe pământ (dacă Pământul era), femeile au continuat să-și ducă existența într-un pustiu posac, căutând mereu societatea oamenilor, bucurându-se de mici lucruri de care duceau lipsă în cușcă (de intimitatea unei toalete, bunăoară) de cer cu stele sau cer înnourat, de prezența uneia în preajma celeilalte în alte ipostaze ale vieții, contact care le era interzis până atunci, de muzică…
„Am înlemnit de uimire. Nu mai auzisem niciodată muzică, abia dacă știam de existența ei. […] tocmai voiam să-i pun întrebări Theei când tăcerea a fost curmata de vocea lui Rosette, limpede și puternică. M-a străbătut un soi de vibrație, ca un ecou îndepărtat al exaltării, dar care a fost mai de durată și mi-a umplut ochii de lacrimi.” (113)
Iar toate ființele omenești pe care le vor mai întâlni vreodată, înafară de ele, patruzeci la număr, nu vor fi decât niște corpuri mumificate din alte (și alte și alte și alte) cuști, din alte beciuri, cu câte 40 femei sau bărbați, lipsiți de norocul de a se putea elibera din cușcă în momentul alarmei:
„…ne-am trezit aliniate de-a lungul pereților beciului, cât mai departe cu putință de cușcă, patruzeci de femei vii uitându-se la patruzeci de femei moarte.”(116)
Iar această căutare a lor a lumii, a societății, a oamenilor, a vieții de dinainte de cușcă (pentru cele care le-au avut), dar și o căutare a răspunsul cel mai important al cărții:
„– Ce vor de la noi? am întrebat din nou.
A strâns din umeri.
– Știm doar ce nu vor. ”(46)
„Era totul la fel în toate beciurile, inclusiv în camerele gardienilor.
Inclusiv în camerele gardienilor: parcă nu formulasem niciodată atât de clar acest lucru. Aceste cuvinte îmi tot apăreau în minte și începeau să mă irite, când, în sfârșit, ideea a prins contur: înțeleseserăm că nu vor să ne dea indicii cu privire la motivul pentru care eram închise și ținute în viață, dar mi se părea mereu de la sine înțeles că ei știau. Dar dacă erau la fel de neștiutori ca noi? Dacă li se impusese o sarcină pe care nu le era permis să o înțeleagă? Dacă, punând aceleași lucruri în toate beciurile, responsabilii voiau să elimine orice informație, atât pentru noi, cât și pentru ei? M-a electrizat această ipoteză, am simțit ca încep să mi se miște picioarele în pași de dans și am izbucnit în râs. Eram perfect conștientă de faptul că doar adăugasem o întrebare la celelalte, dar era nouă, iar asta, în lumea absurdă în care trăiam, în care trăiesc și acum, era fericire pură.” (189-190)
Datorită poveștilor pe care și le spune și în care crede cu desăvârșire, această micuță femeie, maturizată într-un cadru postapocaliptic, va rezista până în momentul absolutei solitudini, și toate aceste detalii pe care vi le dau aici, pe care vi le pun în fața ochilor nu au să vă afecteze nicicum plăcerea lecturii nicicum, deoarece felul în care personajul acesta al ținutului absurdului își spune propria poveste te sensibilizează și pune în rolul unui martor care nu poate schimba nimic, poate asista doar, citind aceste pagini.
„Poate că, scriind aceste pagini, am încercat tocmai să creez timp: le încep, le umplu cu vorbe, le pun unele peste altele și tot nu exist, fiindcă nu le citește nimeni. Le rezerv nu știu cărui cititor care probabil nu va apărea niciodată – nici nu sunt convinsă că omenirea a supraviețuit evenimentului misterios care mi-a hotărât soarta.”
Nu știu dacă la fel de mult se vor lăsa sensibilizați și prietenii noștri căpoși din alte galaxii când vor fi să vină, dar m-am gândit că ar fi potrivit să-și facă timp, în sejurul lor pământesc, pentru această carte, în vreme ce vor face cunoștință cu cafeaua la ibric sau, după rețeta aceluiaș librar, vor îmbina 50 ml de Malibu cu 150 ml de compot din struguri, pe care-l vor servi cât timp vor citi cartea. Noroc că lectura nu va dura mult, căci e o carte ușor de parcurs, iar băutura destul de slabă cât să împiedice această lectură sau să le tulbure conștiința (în caz că o dețin).
Iar vouă, atât de prețioșilor mei pământeni care mă & mai citiți, vă recomand să puneți mâna pe această carte cât e proaspătă și neviolată de tot felul de croncănicari răuvoitori și chițibușari de felul lor.
Este apărută la editura Alice Books, 2024
Tradusă de Diana Lupu
Autoare Jacqueline Harpman
240 pagini
Poți comanda cartea aici pe site, iar noi ți-o livrăm rapid.
ori vizitează-ne la Apartamentul 12, str. Vlaicu Pârcălab 2