Publicat în 1930 , exact 20 de ani înainte de a lua premiul Nobel, romanul „Pe patul de moarte” de William Faulkner este unul din acele romane care, se pare, țin vârful operei autoruluial, alături de „Zgomotul și furia”, preferatul meu, dar se pare că și preferatul roman al lui Faulkner, numindu-l „eșecul meu mult iubit”.
Romanul începe să șocheze cititorul de la primele pagini, prin subiect: moarte mamei, într-o familia cu 5 copii și un soț „periculos la transpirație”, realizarea sicriului de fiul cel mai mare, dulgherul, chiar sub ochii mamei muribunde, dar și călătoria acestora în drum spre Jefferson, unde răposata-și dorea să fie înhumată.
Fiecare capitol al romanului este un monolog al unuia din cele 15 voci. Cel care deține locul întâi la numărul de monologuri, Darl, are de pierdut cel mai mult, înafară de pierderea mamei: mințile. Vardaman – cel mai mic din familie, credea cu îndârjire că mama lui este pește – tot el a devenit unul din cei trei copiii, personaje romanești, mult apreciați de mine din tot ce am citit, precedat de copilul Paul Goma din „Arta refugii” și „Din Calidor” și personajul principal din „Ai toată viața înainte” de Romain Gary. Dewey Dell – unica fată în familia Bundren, rămasă și cu o sarcină, pe lângă cea spirituală, până la urmă, gândindu-se, încă din prima lună, că „n-o să fie bun de nimica, puiu-ăsta de cățea”. Cash – dulgherul, a realizat sicriul mamei sale sub ochii ei, ea îi confirmă ce-i bine sau nu fără să facă vreun semn, iar în timpul călătoriei și-a fracturat un picior, fiind nevoit să călătorească pe sicriul mamei sale, în căruță. Jewel, fiul nelegitim al mamei sale, cel mai sastisit de viață și de familia lui, de fratele idiot, de tatăl (o lichea) și toată această pornire de a o înhuma pe mamă-sa tocmai la Jefferson, ajunge, fiind și cel mai tăcut din toți, să și piardă cel mai puțin, calul pentru care lucra nopțile. Și nu în ultimul rând Anse, cel mai apatic personaj din toată cartea aceasta, tot el tatăl familiei, promotorul acestei aventuri păgubașe și cel ce a tras cele mai satisfăcătoare foloase: o dantură întregită și o femeie nou-nouță, pe care prezentat-o „ticăloșit și mândru” copiilor săi, distruși din motivul fanteziilor lui și a pornirilor
Cheia acestui roman, după mine, nu stă doar în aceste monologuri scrise pur și simplu perfect din punct de vedere a vocilor narative, ci ideea de a duce LITERATURA după (o) MOARTE. Lucru pe care l-a realizat prin scrierea unui monolog din numele defunctei în cel de-al patruzecilea capitol. Acest capitol te pocnește în moalele lui „am crezut că le-am citit și văzut pe toate”.
Al doilea alineat începe astfel: Îmi amintesc doar cum obișnuia tata să spună că rațiunea existenței este să te pregătească pentru a putea sta mort timp îndelungat.
După acest monolog, citit cu inima ghem și creierul țăndări, unele fapte din roman se limpezesc, se clarifică, altele se tulbură mai mult, dar important e faptul că acest capitol face romanul de neuitat, cum a făcut „Caddy mirosea ca pomii” de neuitat Zgomotul și Furia, sau cum a făcut „Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.” nuvela lui Kafka, un reper literar.
Ps: Tot ce pomeneam de copilul Paul Goma. Trebuie să vă spun sincer că nu mi-a venit ușor a crede că unul din traducători e însuși Paul Goma. Lucru care mi s-a confirmat de text, unde am regăsit ardelenisme și expresii des utilizate de acesta. Însă nu am încercat să pun la dubii măcar autenticitatea traducerii, pentru că e o carte înspăimântător de bună și nu-i loc de hachițe.
